REPORTAJ: Confesiunea omului-robot

Pe linia de producţie a uzinei de la Craiova, Automarket şi-a suflecat mânecile şi a pus mâna la producerea unui Ford B-Max destinat unui client din România. După atâtea maşini testate, a venit vremea să şi construim una. Pe bune.

Nu îmi place să mă trezesc la crăpatul zorilor. Recunosc. Îmi place însă să asist la acel moment în care totul prinde viaţă. În care furnicarul se declanşează şi staţiile de autobuz sau tramvai se animă intens de oameni încă teleghidaţi sub influenţa unui somn întrerupt brusc de alarma orei 5:00. Subconştientul, curiozitatea sau monotonia m-au făcut de multe ori să mă pun în pielea celor care îşi vântură plasele cu mâncarea de prânz în drumul lor către uzină.

Este înşiruirea ordonată a unor furnici care urmează un traseu imaginar către muşuroiul mamă. Zilele trecute, subconştientul şi curiozitatea au fost hrănite şi vindecate de această transpunere în pielea furnicilor, cu ocazia unei vizite la Craiova, în interiorul Uzinei Ford.

Într-o sală de conferinţe folosită pe post de vestiar, transcendenţa s-a produs imediat ce am încălţat bocancii de protecţie greoi, cu vârf din fier şi talpă groasă. Metamorfoza a fost completată de o pereche de ochelari din plastic, mânuşi de protecţie şi o pereche de manşete trase deasupra tricoului. Mă simţeam ca într-un videoclip din anii `80.

Ce caut eu aici?

Distracţia se termină însă atunci când intri în secţia de presaj. Sau "feraj", cum îi zic ceilalţi muncitori. Aici fac cunoştinţă cu Laurenţiu, supervizorul zonelor în care podeaua faţă, spate şi centrală se întâlnesc şi se sudează într-un vals dictat de braţele uriaşe ale unor roboţi. Până să închid gura şi să apuc să înţeleg fluxul de producţie, Laurenţiu e departe, iar eu am ajuns la postul meu de muncă.

Abia atunci îmi amintesc ce caut eu acolo. Vreme de două zile trebuie să trec prin toate etapele de producţie ale uzinei de la Craiova. Pentru ca la final eu şi alţi şapte jurnalişti auto să dăm naştere unui B-Max destinat să ajungă la un client din România. Un B-Max vopsit în culoarea albă Frozen White, pe care îl vom urmări de-a lungul liniei de producţiei şi pe care vom lucra.

Doamna Doina şi piloţii din viaţa ei

Doamna Doina se uită fix la mine din spatele unor ochelari cu lentilă groasă. Lucrează aici de pe vremea Oltcit-ului. Nu stă prea mult pe gânduri. După o strângere de mână mă pune la treabă. Îmi arată cum trebuie să aranjez mai multe bucăţi de tablă ce vor fi sudate apoi de roboţi. În spatele unei uşi care se ridică la fiecare câteva secunde, trebuie să aranjeze patru elemente ale structurii metalice. Nu înţeleg unde vin montate, dar respect ordinea aşezării lor.

Mă cam încurc la început. Doamna Doina e lângă mine si îmi strigă obsesiv: „Piloţii, piloţii. Nu uita de piloţi. Fără ei eşti mort. Hai că rămânem în urmă”.

Ce sunt piloţii? Am aflat şi eu pe parcurs: o serie de elemente de ghidaj, care te ajută să potriveşti bine piesa pe bancul de lucru. Arată ca nişte gloanţe cu vârful orientat în sus pentru a fuziona cu găurile pieselor. După ce le-ai aranjat cum trebuie, faci un pas înapoi, apeşi un buton negru, iar braţele Transformer-ului prind viaţă. Cu mişcări de breakdance ridică piesele aşezate de mine şi le sudează.

Între timp, tu treci din nou la aranjarea pieselor. Totul durează câteva secunde şi trebuie să te mişti repede. Foarte repede. Atât de repede, încât şi roboţii mai dau erori. După două palme părinteşti îşi revin însă ca prin minune.

Un ciocan putere

O las pe doamna Doina să recupereze timpul pierdut cu mine şi îi mulţumesc pentru răbdare. Laurenţiu mă preia şi mă plasează în grija lui nea Marin. Cu o privire de om şugubăţ şi un vocabular colorat, mă lasă în grija doamnei Silvia. Mamă a doi băieţi şi bunica unei fetiţe pe care o plimbă în parc după program, îmi arată cum se montează suporţii pentru plafon.

Caroseria deja prinde formă acum. E nevoie de atenţie. Un senzor luminos îţi arată când e vorba de un plafon panoramic şi când e vorba de unul convenţional. La cel panoramic e mai puţină bătaie de cap. Mai puţine piese şi mai puţine lovituri de ciocan. Aici se foloseşte ciocanul pentru a prinde câteva cleme temporare.

Pe cât de tare loveam cu ciocanul, pe atât de tare îmi bătea şi inima atunci când am observat cele patru piese sudate anterior de roboţii doamnei Doina. Cele patru piese pe care eu le aşezasem. Îşi luaseră locul firesc pe montantul spate, consolidând celula de rezistenţă. A fost primul contact cu rezultatul muncii mele. A fost ca primul meu desen din generală, înrămat pe holul şcolii.

La ora 12:00, o sonerie care seamănă mai mult cu o alarmă de incendiu anunţă pauza de masă. Sunt doar 30 de minute în care te opreşti din repetiţie şi îţi tragi sufletul. Noi, din fericire, avem parte de mai mult răgaz.

Vopsitoria şi covrigii de Buzău

Ne întoarcem însă în fabrică, de această dată în secţia de vopsitorie. Nu înainte de a îmbrăca un combinezon alb şi o pereche de mănuşi. De cum intri, un miros discret de vopsea se strecoară prin nările tale. Privirea se fixează pe linia de producţie, care curge deasupra noastră.

Ea coboară uşor, scufundând caroseriile în lichidul fie verde, fie gri, asemeni unor epave, scoase la suprafaţă sau trase la fund de o furtună în miezul oceanului. E ca o lecţie de înot bras, care aplică mai multe straturi de protecţie înainte de vopsea.

Urcăm pe mai multe schele metalice galbene şi în mintea mea se recreează scenarii din filme cu Van Damme şi Arnold Schwarzenneger. Prins undeva între Dublu Impact şi Terminator ajungem şi la cuptoare imense, unde straturile de protecţie se coc la foc mic: doar 230 de grade. Adică atât cât ai nevoie pentru o friptură decentă în bucătăria ta.

Dirijorii culorilor 

O amintire de care mă scutur repede imediat ce ajung pe linia de montaj a magneţilor. Sunt câteva folii magnetice care se lipesc asemeni unui puzzle în interiorul caroseriei. Au rol de izolaţie fonică. Se lipesc uşor, asemeni magneţilor de pe frigider. E nevoie să reţii ordinea. Încerc şi eu. Îi aplic pe o duzină de B-Max-uri, sub atenta supraveghere a băiatului pe care l-am înlocuit.

Caroseriile mai intră odată la cuptor, în timp ce noi păşim într-o cameră etanşă, unde zeci de jeturi de aer ne curăţă de impurităţi. Cu un combinezon fâlfâind, mă simt ca în Gravity. Totul pentru a pătrunde într-o invazie olfactivă agresivă, creată de vopsirea caroseriei. Oameni în combinezoane cuplate la aer aplică stratul final de vopsea. Sunt adevăraţi dirijori ai culorilor, cu mişcări antrenate în alte uzine Ford din Valencia sau Koln.

Nu zăbovim mult timp pentru că ajungem la departamentul de control. Aici, cu o unealtă abrazivă în mâini, căutăm imperfecţiuni pe care le scoatem cu o pilă. O soluţie lăptoasă face minuni acolo unde caroseria a fost zgâriată.

Vizita se încheie într-o hală în care „se fierb” la foc mic toate nuanţele de vopsea. E ca o centrală termică din care pleacă ţevi către pictorii din halele alăturate.

12 kilometri într-o zi de muncă

La finalul zilei, bocancii grei şi-au lăsat amprenta. Am făcut aproximativ 12 kilometri prin cele două secţii. Chinuit de primele bătături şi răpus de căldura chinuitoare a amiezii, ies pe poarta fabricii împreună cu alte sute de muncitori.

Urmează un drum lung către centrul oraşului. E un drum al Golgotei mai degrabă. La semafoare, în staţii şi chiar pe trotuar recunosc oamenii care mi-au fost îndrumători. Dezbrăcaţi de halate, reîntorşi la pungile lor din plastic.

A doua zi începe la fel de dimineaţă, când soarele abia scapătă peste casele din faţa hotelului. Un mic dejun luat pe fugă prelungeşte agonia drumului până la uzină. Aceeaşi bocanci grei, cu protecţie metalică, aceleaşi mânuşi, aceleaşi reguli stricte de siguranţă. Parcă e Ziua Cârtiţei.

Amalia, femeia-robot

Astăzi intrăm însă în Secţia Montaj. Urmărim „linia galbenă şi plictisitoare care te ţine în viaţă” (aşa scrie pe afişele care promovează siguranţa) şi ne asigurăm la fiecare STOP trasat pe asfalt.

Suntem lăsaţi pe mâna doamnei Maria, o doamnă maistru care strânge bani pentru o fată bolnavă. Ea mă plasează în grija Amaliei, femeia-robot care va face din mine muncitorul ideal. Mă uit ca trăsnit la rapiditatea cu care prinde cablurile pe rama interioară a caroseriei. Sunt senzorii pentru airbag-urile laterale. Încerc şi eu să prind câteva cleme, dar mă încurc în maţele de fire şi primesc ajutor. Am de strâns şi un senzor cu o cheie sub presiune. Plus de aruncat în interior pedala de acceleraţie. Atât de multe detalii, o ordine strictă.

Treptat, învăţ înşiruirea lucrurilor. Şi după două cutii şi jumătate de pedale de acceleraţie golite ajung la maşina noastră. Iată-l! E B-Max-ul alb. Repet gesturile intrate în reflex şi îmi joc bine rolul de robot. Doamnele Amalia şi Maria sunt tare mândre de mine. Până să apuc să le mulţumesc şi să beau un pahar de suc închinat unei Elena sau unui Constantin, sunt smuls şi aruncat în grija lui nea Bebe.

Nea Bebe, olteanul-coreean

Un lungan cu urechi clăpăuge, care vorbeşte repede şi se mişcă şi mai repede. A lucrat multă vreme şi în Coreea, la fabrica Daewoo de acolo. Avea doar 100 de dolari salariu şi nu se ajungea deloc cu banii. Montăm împreună frâna de mână şi suportul interior pentru transmisie.

„Când ai o cutie manuală, iei patru piuliţe din astea, două din astea, lipeşti banda asta adezivă pe mână, apuci cu degetul mic cheia de strâns şi cu dreapta culegi frâna de mână”. E o poezie pe care o învăţ mai greu. Mai uit două şuruburi, mai uit cheia sub presiune. Fac multe drumuri. Mă învârt ca un titirez încercând să pun ordine în ce am învăţat.

După câteva B-Max-uri la care mă ajută, sărim pe B-Max-ul nostru, căruia îi montăm rapid frâna de mână cu tot cu senzorul care te avertizează că pleci cu ea ridicată.

Sună alarma. Linia se opreşte. Avem timp doar pentru cel mai bun sandviş din lume şi cea mai bună napolitană creată vreodată. Înveţi să apreciezi altfel mâncarea după patru ore de muncă în uzină.

Lămpi spate pentru B-Max-ul nostru

Alarma repune linia în mişcare. Un supervizor mă teleportează către alt punct de lucru. Aici, două fete tinere montează lampa spate a maşinii, alături de capitonajul portbagajului, fixând în acelaşi timp ornamentul pentru montantul C. Două şuruburi, o garnitură, înfiletezi suportul pentru lampa spate şi apoi fixezi capitonajul. E muncă grea. Repetitivă. Linia curge. Nu te aşteaptă.

După alte 10-20 de maşini făcute sub atenta îndrumare a fetei de lângă mine, pot spune că mi-am intrat în ritm. B-Max-ul alb e la două maşini distanţă. Ne mişcăm repede, ca să câştigăm puţin avans. Când intră în zona noastră, eu şi colegul Radu, jurnalist la AutoExpert, îl executăm repede. B-Max-ul nostru are acum şi lămpi spate, şi capitonaj pentru portbagaj.

Demiurg pentru B-Max

Ultimul post pe care îl bifez este cel în care montez un element de antifonare în compartimentul motor. Şi aici sunt ajutat, pentru că banda se mişcă deja sub mine, iar privirea e puţin debusolată. Mă pierd însă din nou în rutină preţ de câteva zeci de minute, în aşteptarea pruncului alb.

Nu am fost în pielea unui tată, dar îmi imaginez că timpul se dilată la infinit în momentul naşterii. Sunt miliarde de secunde care se scurg ca nisipul prin clepsidră, sunt mâini care pipăie, sunt sisteme care testează, sunt câteva claxoane de verificare şi e acel sunet care îţi zburleşte părul: prima respiraţie a motorului. E sinonimul plânsului care anunţă naşterea.

Eu şi alţi şapte jurnalişti suntem un Victor Frankenstein contemporan. Am dat naştere unui Ford B-Max pentru care am lăsat în Uzina de la Craiova epuizare, sudoare, bătături, picioare ostenite, mâini tremurânde, zâmbete, veselie, emoţie, prietenie şi respect pentru sutele de oameni-roboţi cu mecanism elveţian de funcţionare.