REPORTAJ: Alchimia frânării
În spatele fiecărei frânări de urgenţă sau a fiecărei opriri la semafor stă efortul tehnologic al unor oameni care amestecă cu precizie elveţiană ingredientele plăcuţei de frână. Am aflat cum se naşte obiectul ce ne opreşte în fiecare zi, la fabrica Ferodo din Italia.
O voce înţeapă timpanele cu un îndemn englezesc stâlcit, ce sună mai degrabă a ameninţare în gura unei italience. Toată magia contemplării celui mai mare dom eliptic din lume se risipeşte repede şi mă trezesc într-o sală întunecată, ce seamănă cu amfiteatrul vechiului meu liceu. O mulţime de oameni, toţi la costum, o atmosferă veselă şi multe aplauze, aproape la comandă. Ai fi tentat să crezi că participi activ la un joc piramidal.
Mai mulţi oficiali Federal Mogul se întrec fie într-un discurs lung, fie în câte o prezentare pe ecranul gigant. Printre picături afli că gigantul furnizor auto deţine un portofoliu de branduri renumite ca Ferodo, Goetze, Champion şi Wagner. Unele fabrică ştergătoare, altele frâne şi multe alte componente pe care nu le vezi, dar care îţi ţin maşina închegată.
Cum am auzit de Ferodo
După aproape două ceasuri, dăm moţăiala şi toropeala informaţiilor conferinţei pe un soare puternic care îţi cutează faţa chiar şi prin perdeaua albastră a autocarului ce şerpuieşte uşor pe drumurile din Mondovi către fabrica Ferodo.
Am auzit pentru prima dată numele ăsta când eram la vârsta şcolii generale şi tatăl meu chema câte un mecanic să meşterească la Dacia din faţa blocului. Pe lângă un schimb de ulei sau o segmentare se schimbau şi plăcuţele de frână. O operaţiune care mi-a introdus în cap numele brandului britanic.
Un nume pe care nu l-am uitat şi pe care îl regăsesc acum pe pancarta fabricii în care autobuzul ne debarcă pe noi, un grup de jurnalişti adunaţi din toate ţările Europei. Vizităm fabrica Ferodo de la Mondovi şi vedem cum iau naştere plăcuţele de frână. Suntem părtaşi la naşterea unui lot de plăcuţe, parte a producţiei zilnice de 90.000 de unităţi.
Piticii din Albă ca Zăpada şi signor Mario
Pentru început facem cunoştinţă cu un Fiat 500L, cel mai nou punct de lucru al plăcuţelor. Nu este însă o maşină de serie, ci chiar un prototip al viitorului 500L Trekking, o alternativă pentru teren accidentat. Inginerii testează de zor performanţele sistemelor şi măsoară cu echipamente ce valorează 100.000 de euro. Şirul de gură cască păreseşte atelierul, nu înainte de a se holba la o colecţie lungă de etriere inscripţionate Brembo, Aston Martin, Ferrari, Corvette.
Suntem împărţiţi pe grupuri. Nouă ne este rezervat drept ghid „signor Mario”, un domn cu chelie, trecut de 50 de ani, zâmbitor, cu o gură mare ce sporovăieşte într-una într-o engleză stricată, presărată cu expresii italiene. Mario ne înmânează o pereche de botoşi din cauciuc, extrem de grei, pe care îi aplicăm peste încălţămintea noastră. Mă simt ca unul din piticii din Albă ca Zăpada. Nu lipsesc nici ochelarii de protecţie, mari, cât să acopere jumătate de faţă.
Miros de plăcuţe încinse şi „fursecuri” metalice
Astfel echipaţi dăm năvală dincolo de o uşă din tablă. Zgomotul e suportabil. Mirosul, însă... E ca şi cum ţi-ai vârî nasul sub aripa unui Porsche 911 sleit de puteri pe defileul Rucăr-Bran. Este doar prima impresie olfactivă, pe care o schimbăm repede cu un iz chimic, cam de 100 de ori mai concentrat decât cel al acuarelelor pe care le foloseam la orele de desen.
Prima oprire este locul în care iau naştere suporţii metalici pentru plăcuţele de frână. O bandă rulantă scuipă bucăţi de metal încins într-un coş de genul celor pătrate în care vedeţi de regulă produse la promoţie în marile supermarketuri. Un jurnalist german întinde mâna, dar o retrage repede. Sunt încinse. Mario nu pierde ocazia de a-l muştrului. De aici, suportul pentru plăcuţe este expediat la un alt departament, unde bucata de metal este înşirată pe o tavă asemeni fursecurilor. Urmează apoi un procedeu de tratare, asemănător celui în care se ung cozonacii înainte de a fi introduşi la cuptor. Suporturile ajung să fie colorate în verde.
Bucătarul şi cele 25 de ingrediente
În centrul halei stă „bucătarul”. Eu aşa i-am spus după ce am aflat cu ce se ocupă. Are la îndemână 25 de ingrediente, pe care le amestecă cum ştie el mai bine pentru a nimeri compoziţia perfectă. Este ajutat de un sistem cu lasere, care echilibrează dozajul şi înlătură erorile. Mirosurile te bombardează din toate părţile. Nasul tău este debusolat. Simţi nevoia unei guri de aer proaspăt, dar mai aştepţi.
Bucătarul nostru creşte aluatul şi îl pune la presat, pentru ca mai apoi să-l lase la cuptor vreme de câteva minute. Depinde de reţetă, de tipul plăcuţei, de grosimea ei. La final, o maşinărie galbenă aruncă alert plăcuţele într-o serie de coşuri numerotate.
Mario ne face cunoştinţă cu „bucătarul”, care nu ezită să ne îndrume către cămara sa. Dincolo de o uşă culisantă dăm cu nasul de o temperatură scăzută şi de rafturi întregi cu butoaie albastre şi tot felul de caractere din tabelul lui Mendeleev. Cum nu mi-a plăcut niciodată chimia, nu aş putea să vă spun ce am văzut acolo. Cert e că toate folosesc la amestecul din care iau naştere plăcuţele. Amestec ce poate fi conceput după 40-50 de reţete diferite.
Plăcuţele „crude” sunt extrem de casante
Cât am vizitat noi cămara, plăcuţele au ieşit de la copt şi aşteptau să fie împreunate cu suporţii verzi de care vă vorbeam mai devreme. O presiune de jumătate de tonă lipeşte cele două componente care merg din nou în cuptor. La ieşire, asemeni covrigilor ce aşteaptă să fie înşiraţi pe sârmă, plăcuţele sunt maronii şi aşteaptă să fie înşirate pe următoarea bandă. Se pot vedea straturile componentelor amestecate de „bucătar”. Suntem avertizaţi că sunt casante şi se pot sparge dacă le scăpăm din mână. „Crudo, crudo”, ne şopteşte şi Mario.
Italianul află că suntem din România şi ne face inventarul tuturor curselor low-cost către ţara noastră. Cunoaşte şi el câţiva români. E aproape imposibil să îi ocolească, mai ales în nordul Italiei. Mai volubil decât până atunci, Mario ne poartă către o serie de roţi zimţate, care şlefuiesc şi dau o formă anume plăcuţelor de frână.
Plăcuţe pentru Seat, Audi şi Skoda
Suntem invitaţi să ocolim un sector al fabricii Ferodo în care se înalţă o structură albă, nouă. „Aici vor lua naştere plăcuţe pentru grupul Volkswagen”, declară zâmbitor Mario, semn că orice contract nou în această perioadă economică tulbure este ca o gură de aer pentru muncitorii care ştiu că nu vor duce lipsă de comenzi. Începând cu luna iulie, noul utilaj va scoate pe bandă rulantă plăcuţele folosite pentru a opri modele Audi, Skoda, Seat şi Volkswagen.
Plăcuţele viitorului Mercedes C-Klasse, la vedere
Finalul turului ne aduce în faţa unei maşinării care vopseşte electrostatic plăcuţele. Mai apoi, un instrument uriaş, asemănător vechilor sugative fixate pe suport de lemn, ştanţează plăcuţele cu însemne utile. Unele primesc eticheta OE (Original Equipment) şi sunt împachetate cu grijă de o doamnă de culoare, cu părul vâlvoi, pentru a fi expediate. Nu sunt trimise celor de la Fiat, Iveco, Mercedes sau Lancia, branduri pentru care Ferodo confecţionează plăcuţe de frână. Ele ajung la furnizori, care le integrează în sistemul de frânare, spre a le livra abia apoi constructorilor pentru asamblare.
Cele care primesc inscripţia „Aftermarket”, ajung în magazine ca piese de schimb pentru modelele aflate deja în circulaţie.
La finalul turului, Mario ne roagă să renunţăm la bocanci şi ochelari în faţa unei mese pe care se găsesc înşirate plăcuţe de frână ale unor modele Mercedes, Audi, Lancia, Opel, Fiat şi chiar Tesla, cu al său electric Model S. Printre înşiruirea de plăcuţe de diferite dimensiuni, care mai de care mai complicate, îşi face loc şi cea care va opri viitoarea generaţie Mercedes C-Klasse, aşteptată în 2014. Sunt plăcuţe Ecofriction, de concepţie nouă, pe care le vedem în premieră.
Plăcuţe exotice: Ferrari, Lamborghini şi Maserati
Şi tot la finalul turului, Mario ne dezvăluie că pe lângă hala pe care am vizitat-o există şi o divizie unde se produc plăcuţe de frână pentru supercaruri. Nume mari ca Lamborghini, Ferrari şi Maserati ies de pe buzele lui, cu un accent italian inconfundabil.
În vreme ce Mario se delectează cu întrebările noastre şi se străduieşte să le răspundă cât mai clar, o stivă cu plăcuţe de frână, împachetate într-un ambalaj nou, cu mai multe elemente de siguranţă, se pierde pe coridoare, în drumul spre camioanele care le vor duce departe de Mondovi şi locul în care s-au născut.
frumos....nu iti place chimia dar la mancare nu te-ai da in laturi. Am avut impresia ca reportajul este intr-o brutarie/cofetarie in rest...m-am linistit. Crezusem pentru o secunda ca baietii astia de la Mondovi fac si manerele da la usile Teslei....