FOTOREPORTAJ: O vizită în Dobrogea, locul în care timpul stă pe loc
Într-o dimineaţă de vară târzie am aruncat "salopeta" de birou, am pus degetul pe hartă, am urcat în maşină şi am plecat spre Dobrogea. O zonă pe care fiecare dintre voi ar trebui s-o viziteze în detaliu măcar o dată în viaţă.
Maşini, maşini, maşini. Locuri peste locuri. Povestea Automarket se creionează de 10 ani încoace între sute de teste cu sute de maşini şi la fel de multe locuri în care aceste maşini primesc contextul pe care-l merită. Fie că e vorba de un test cu o sportivă sau un cabriolet prin Alpi, de o şedinţă foto realizată într-o zi însorită şi liniştită de vară în centrul Bucureştiului sau de un road trip până la Salonul Auto de la Paris şi înapoi, respirăm şi trăim între teste şi texte. Ne mutăm de pe scaunul maşinilor tocmai lansate în România pe scaunul biroului şi punem pe hârtie impresiile pe care ni le-au dat maşinile. De 10 ani, fără întrerupere.
E o meserie superbă. faci cunoştinţă nu doar cu maşini pentru care alţii ar plăti, ci şi cu oameni care schimbă istoria lumii auto aşa cum o ştim astăzi. De la preşedinţi de corporaţii până la designeri din mâinile cărora a ieşit maşina ta.
Cu toate astea, simţi uneori nevoia de a te deconecta. De a ieşi din ritmul ăsta nebun în care ne facem treaba şi de a opri maşina. De a scoate capul din listele de preţuri şi de opţionale pe care trebuie să le explici în amănunt şi de a privi înspre orizont fără a avea nici cea mai mică legătură cu munca pe care o faci.
Şi atunci, te îndrepţi spre Dobrogea.
De ce Dobrogea?
Nu scapi nici aici de maşină, însă ea devine un partener, un coleg, şi e departe de obiectul pe care-l analizezi sub lupă şi sub microscop într-un test normal. Ai drumul întins în faţă, ai fotograful în dreapta ta şi încerci să scoţi din priză toate aparatele care te ţin legat de internet. Eşti într-o moarte clinică în ceea ce priveşte conexiunea cu online-ul, iar asta te întoarce la plăcerea cu care precursorii jurnalismului auto online conduceau maşini pe care aveau timp să le "digere" timp de zile sau săptămâni întregi până la apriţia textelor.
Povestea noastră începe într-o dimineaţă de joi. Vară târzie, cu discul soarelui abia mijit şi într-o lumină roşie în care oraşul începe să-şi dezmorţească arterele. E atât de dimineaţă, încât îl sun pe fotograful nostru de două ori: prima dată să-l trezesc, aşa cum ne-am înţeles de aseară, apoi ca să fiu sigur că nu a adormit din nou.
Spre deosebire de şedinţele foto clasice, până şi Ciprian intră în maşină relaxat, cu aparatul foto în braţe şi fără accesoriile clasice care transformă orice loc din lume în studio foto ad-hoc. Plecăm spre Dobrogea cu Renault Kadjar, maşina care s-a nimerit să fie companion de test în săptămâna asta, în căutarea unei zile relaxante şi atât.
Here we go.
După un stop obligatoriu pentru cafea şi băuturi la intrarea pe autostradă, înlănţuim kilometri uşor pe autostrada spre mare. Trec repede, iar în câteva zeci de minute şi câteva piese de pe eternul stick USB al fotografului nostru ajungem la ieşirea de pe autostradă spre Călăraşi. "A treia ieşire spre Călăraşi", cum mi-a şoptit experimentatul Ciprian, care se târăşte de fiecare dată spre Dobrogea ca tărâm perfect pentru şedinţele foto cu maşini şi apus. Dai de o şosea dreaptă şi lungă pe care vezi maşinile din sens opus cu vreo 5 minute înainte să te întâlneşti cu ele. Apoi treci prin Călăraşi ca prin brânză şi ajungi la locul în care treci Dunărea cu bacul. Aici începe aventura.
Tradiţii şi secularism
Şoseaua se apropie de Dunăre şerpuind printre păduri şi platouri de stuf. Apoi, când ajungi la semnul care-ţi indică faptul că ai ajuns la trecerea cu bacul spre România, vrei să faci stânga. Eşti oprit de doi burtoşi cu feţe care inspiră orice, doar încredere nu. "Nu pe aici, bacul e mai încolo", îţi fac ei semn, aproape blocând accesul spre ambarcaţiunea care se vedea la 20 de metri depărtare. Îl rog să mă lase să trec. "Bacul ăsta nu trece decât după ce se umple, mai aşteptaţi cel puţin o oră", aproape mă ameninţă omul cu o privire sfredelitoare plasată ca duritate între scuipat şi pumn.
Avem tot timpul din lume, îi spun. Şi mă îndrept încep spre "Ferry", aşa cum e alintată pe afişe platforma despre care ai jura că a fost scoasă la pensie şi că e piesă de muzeu, nu ambarcaţiune funcţională. E atât de veche şi de părăginită, încât până şi Kadjar, un SUV sănătos de segment C, are probleme la urcare, manevră care se face cu grijă. În spate, văd în oglinzile laterale, maşinile le pică în plasă celor doi jongleuri şi-şi continuă drumul.
"De ce nu le face nimeni nimic ăstora?" întreb oamenii care se ocupă de bac. "Habar n-am. Poliţia vine, se uită şi pleacă. Am angajat şi o firmă de pază şi tot nu le face nimeni faţă".
România Uniunii Europene este rămasă, pe alocuri, într-o eră care amestecă regulile Imperiului Otoman cu cele de trib. După vreo 10 minute de aşteptare, călătoria noastră în Dobrogea începe oficial. Trecem Dunărea şi acostăm pe malul românesc, aflat la câţiva metri de cel bulgăresc. Aici, lângă Călăraşi, precizia GPS-ului trebuie să fie maximă. În caz contrar, ai toate şansele să te trezeşti în balconul vreunei gospodine care-şi pune murăturile în blocurile din Silistra.
he he he.......ati trecut si prin Rimnic city...prin fata casei mele.....daca stiam ca ajungeti pe aici va invitam la o masa si ceva rece sa va mai dezmortiti....