Poveştile Formulei 1: Monza - istoria de aproape un secol a "Templului Vitezei"

Autodromo Nazionale Monza, gazda tradiţională a Marelui Premiu al Italiei şi circuitul unde se concurează în cea mai mare parte cu acceleraţia la podea, a suferit numeroase schimbări din motive de securitate pe parcursul celor aproape 100 de ani de existenţă.

Alături de Silverstone, Spa-Francorchamps sau Monaco, Monza este unul dintre cele mai importante circuite din calendarul Formulei 1, singurul an de absenţă fiind 1980, atunci când a avut loc unul dintre procesele de modernizare.

Supranumit "Templul Vitezei" datorită faptului că este cel mai rapid circuit din calendar şi unul pe care piloţii concurează în cea mai mare parte cu acceleraţia la maxim, Monza a suferit numeroase schimbări ale configuraţiei pe parcursul istoriei.

Modificările au fost impuse atât de evoluţia monoposturilor de curse, cât şi de numeroasele accidente fatale suferite de piloţi celebri, însă circuitul rămâne şi în prezent unul dintre cele mai apreciate de fani şi piloţi. 

• 

  1922-1928: un circuit de 10 km construit în 110 zile

  Pentru a marca 25 de ani de la fondare, Milan Automobile Club a decis să construiască un circuit care să găzduiască un Mare Premiu al Italiei care să rivalizeze cu Marele Premiu al Franţei, iar amplasamentul ales a fost Parcul Royal Villa din Monza, situat într-o zonă împădurită. Chiar dacă problemele referitoare protecţia mediului au întârziat startul lucrărilor cu trei luni, organizatorii au reuşit să construiască un circuit de 10 km într-un interval de numai 110 zile, cu ajutorul a 3500 de muncitori. Prima versiune includea un oval de 4.5 km cu două viraje situate pe un terasament cu o înălţime de 2.6 metri deasupra terenului din jur conectate la două linii drepte de câte 1.070 metri, în timp ce zonă circuitului tradiţional avea o lungime de 5.5 km. Legătura dintre cele două zone se făcea prin două linii drepte amplasate în partea sudică a circuitului. 

• 

  1929-1939: modificări generate de accidentul fatal al lui Emilio Materassi

  Marele Premiu al Italiei din 1928 a generat cel mai grav accident de până atunci: Emilio Materassi a suferit o coliziune cu o tribună în urma căreia a încetat din viaţa împreună cu 27 de spectatori. Astfel a luat naştere versiunea Florio a circuitului, cu o lungime de 6.68 km, care folosea numai circuitul clasic şi o mică parte a ovalului. Ediţia din 1933 a consemnat însă nu mai puţin de trei decese în rândul piloţilor, victimele fiind Giuseppe Campari, Mario Umberto Borzacchini şi Count Stanislas Czaykowski. În urma tragediei au fost adoptate mai multe schimbări, printre care şi introducerea a doua şicane care au redus semnificativ viteza medie pe circuit. Cele mai mari schimbări au apărut în 1938, atunci când organizatorii au realizat o configuraţie de 6.3 km şi au modernizat clădirile din pitlane şi tribunele. 

• 

  1940-1954: pauză de război

  Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a impus anularea Marelui Premiu al Italiei, iar în aprilie 1945 pistă a cedat în urma unei parade militare de amploare a forţelor aliate. Primele competiţii au revenit pe circuit abia în 1948, pentru că în 1950 să aibă loc debutul oficial în Formula 1. Găzduit în 3 septembrie, primul Mare Premiu al Italiei care a fost inclus în calendarul Formulei 1 a fost câştigat de Giuseppe Farina pentru Alfa Romeo, care cu această ocazie s-a încoronat şi drept campion mondial. Următoarele patru ediţii s-au desfăşurat pe acelaşi circuit, până în 1954 inclusiv. 

• 

  1955-1971: revenirea la origini şi apariţia Parabolică

  În 1955, Monza a revenit la configuraţia iniţială de 10 km conform planurilor din 1922 cu un circuit clasic acompaniat de un oval. Schimbarea a fost generată de accidentul mortal suferit de Alberto Ascari în virajul Curva del Vialone, care a fost modificat în forma unei şicane care a primit numele regretatului pilot italian. Circuitul clasic a fost redus prin scurtarea liniei drepte centrale şi construirea unui viraj cu o rază mai mare în exterior, motiv pentru care a primit numele Parabolica. După accidentul fatal suferit de Wolfgang von Trips în 1961 chiar la intrarea în Parabolica, care a condus şi la decesul a 11 spectatori, circuitul a fost din nou modificat, iar circuitul de mare viteză nu a mai fost utilizat în Marele Premiu al Italiei. În plus, în 1966 au fost realizat două noi şicane cu caracter permanent, iar ediţia din 1970 a marcat şi decesul lui Jochen Rindt în acelaşi viraj Parabolica în timpul sesiunii de calificări.

• 

  1972-1978: schimbări pentru reducerea vitezei

  Creşterea vitezei maxime a monoposturilor, ca urmare a îmbunatăţirii motoarelor, aerodinamicii şi a apariţiei aripilor faţă şi spate a determinat organizatorii să apeleze la diverse modificări, în special prin realizarea a trei noi şicane. Acestea s-au dovedit însă ineficiente, astfel că reprezentanţii circuitului au apelat la modificări mai ample la presiunile făcute de GPDA, organizaţia piloţilor din Formula 1. Astfel, au fost montate borduri, zonele de eşapare au fost lărgite, iar barierele de protecţie din pneuri au fost îmbunătăţite cu scopul de a reduce efectele negative ale accidentelor. Totuşi, Marele Premiu al Italiei din 1978 a consemnat un nou accident fatal, suferit de data aceasta de suedezul Ronnie Peterson în startul cursei. 

• 

  1979-1988: îmbunătăţiri succesive pentru reducerea vitezei

  Apariţia celebrului "ground effect" pentru monoposturile din Formula 1 a determinat o nouă îmbunătăţire a măsurilor de securitate. De data aceasta, circuitul nu a mai suferit modificări majore, întrucât organizatorii şi-au concentrat atenţia pe îmbunătăţirea securităţii din jurul circuitului, inclusiv prin implementarea unor ample zone cu nisip pentru reducerea rapidă a vitezei în cazul unor derapaje. 

• 

  1989-1997: cea mai amplă modernizare

  1989 marchează startul unor ample modernizări ale circuitului cu scopul de a garanta menţinerea Marelui Premiu al Italiei în calendar. Astfel, organizatorii construiesc un nou complex în pitlane pe două etaje, dintre care primul este dotat cu o terasă. Construcţia cu design futuristic beneficiază şi de reducerea zgomotoului generat de monoposturi cu 40 de decibeli. De asemenea, centrul medical a fost îmbunătăţit şi beneficiază de trei camere de prim ajutor şi două unităţi de tratare intensivă. Nu a fost uitat nici centrul media, care acum poate asigura prezenţa a până la 370 de jurnalişti. 

• 

  1998-prezent: asfaltarea Parabolică

  Organizatorii au continuat să îmbunătăţească facilităţile Autodromului de la Monza, în special în privinţa clădirilor din pitlane şi a altor facilităţi din jurul circuitului. Ultima schimbare la nivelul pistei a suvernit chiar înaintea Marelui Premiu al Italiei de la sfârşitul acestei săptămâni, când organizatorii au decis să asfalteze zona de eşapare din virajul Parabolica. FIA susţine că asfaltarea a survenit din motive de siguranţă la solcitarea piloţilor, însă în acest mod a dispărut o parte din farmecul virajului, întrucât acestea era dificil de abordat şi nu permitea piloţilor să comită greşeli, întrucât ar fi rămas blocaţi în pietriş. Pentru organizatori, provocarea va fi însă să menţină cursa de la Monza în calendar şi după expirarea actualului contract în 2016, întrucât Bernie Ecclestone este nemulţumit de facilităţile oferite echipelor şi a solicitat îmbunătăţiri majore de infrastructură.