Cu noul Duster în creierii munților: blestemul navigației, pierduți prin zăpadă și căldura de la Casa Răzeșilor

În drum către ultimul loc de vis al expediției noastre ne-am rătăcit pe drumuri greu accesibile din Munții Harghitei, dar am ajuns cu bine într-o cabană de munte cu bucate ca pe vremea bunicilor.

După două zile petrecute în inima Apusenilor, la 30 de kilometri de orice magazin sătesc, izolarea ne-a cam doborât. Tocmai de aceea Codrin, corporatistul care s-a mutat aici și a ridicat Carpathian Cottage, a devenit pentru noi un munte de voință și un erou al lumii moderne. Ne-am despărțit însă cu greu de el și căsuța lui. Pînă și Toma, lupul lui alb, parcă ne-ar mai fi ținut acolo.

Dimineața a venit cu temperaturi pozitive, așa că drumul a devenit ceva mai sigur. Am renunțat definitiv la setul de lanțuri și am coborât fără probleme, ajutați doar de sistemul Hill Descent Control, care ne-a oprit din cădere liberă pe porțiunile cu gheață. Am rulat apoi în liniște până la Brad. Am rămas marcați de experiența asta și ne-am promis că vom reveni vara, când totul devine un paradis verde.

Pe la Deva deja ne recăpătasem tonusul și am urcat pe autostrada până la Sibiu pentru a treia oară în doar câteva zile. Mare minune că avem bucățica asta terminată. Pe noi ne-a ajutat mult. În apopiere de Sebeș, Dusterul nostru a suflat în lumânări. A pacurs deja 1000 de kilometri în expediția noastră. Am îngâimat amândoi „La mulți ani!”, Ciprian i-a făcut repede o poză, și până la Sebeș nu l-am slăbit.

Pe drum, Ciprian a descoperit sertarul secret al lui Duster. Ascuns fix sub scaunul pasagerului față, acesta este suficient de încăpător pentru o tabletă sau alte accesorii care nu ar trebui să stea la vedere. Accesoriul nostru prețios a fost apa prietenilor de la Borsec, care a încăput foarte bine și acolo.

După aproape o săptămână în care am folosit obsesiv Waze, ba de dragul punctelor, ba de teama poliției și a gropilor, am zis să avem și un instrument complementar de ghidare: navigația sistemului Media Nav Evolution. Așa că am scris repede Drăgoiasa, satul în care se afla viitoarea noastră destinație. Am râs de traseul propus și de ora utopică pe care ne-o prognoza: 20:30. Waze-ul să fie sănătos, că de navigațiile producătorilor suntem sătui.

Pe la Târgu Mureș am căutat cu disperare o spălătorie automată, ca să nu pierdem prea mult timp. Nici o benzinărie nu ne-a ajutat în acest sens. Indiferent de cât de mofturoasă și fițoasă a fost firma producătorului de carburant. Așa că am abandonat ideea și am considerat glodul galben cules de pe șanțurile din Apuseni un suvenir care ne aduce aminte de Carpathian Cottage. Plus că se potrivea foarte bine cu Orange-ul Atacama.

Reghin, Toplița și mai aveam vreo 50 de kilometri. Deja ni se învârteau în cap niște castroane cu supă caldă din Bucovina. Waze-ul e cam pesimist și ne spune că facem două ore pe cei 50 de kilometri. De navigația mașinii nici nu mai amintesc. Renunțase să ne reconfigureze traseul. Am mers după indicațiile Waze-ului și am deschis și Google Maps ca să ne verificăm. Același drum. Același timp care se dilată. Treptat am început să pierdem satele și să dăm casele și curțile pe șuri de paie, de-a stânga și de-a dreapta noastră. Apoi le-am pierdut și pe alea. Și pe măsură ce înaintam, zăpada creștea, iar speranța scădea.

Ăsta ar fi trebuit să fie traseul de urmat conform Google Maps și Waze. Arată bine pe hartă până când te împotmolești în zăpadă și copaci căzuți la pământ pe un drum mai degrabă forestier decât județean. Am notificat Google pentru blocarea pe hartă a acestui segment de drum. Cel puțin pe timp de iarnă, atunci când e impracticabil.

Mai aveam doar 12 kilometri până la pensiune și în fața noastră se așternea un drum afânat, ca în povești. Zăpada bătea amenințător spre cei 20 de centimetri ai gărzii la sol. Nu știu ce șanse erau să rămânem suspendați la cât de afânată era, dar modul în care mașina era aruncată de pe drum a declanșat în noi un sentiment puternic de conservare.

Am coborât în zăpadă și am evaluat situația. Ajunsesem deja la 8 kilometri de orice așezare, mai aveam vreo jumătate de oră până se întuneca, semnalul GSM lipsea, iar troliu sau lanțuri nu aveam. Așa că am decis să ne întoarcem.

Fuck Waze! Fuck Google Maps! Întoarcerea ne-a mai luat câteva zeci de minute, pentru că drumul era prea îngust chiar și pentru o întoarcere din 20 de mișcări. Am folosit marșarierul pe o distanță de vreo 300 de metri. Nu am riscat să ne încredem în camera video, care, trebuie să recunosc, nu are o calitate prea bună. Iar la amurg, lucrurile devin și mai încețoșate. Așa că am coborât și am fost eu pe post de cameră de marșarier sau senzori de parcare pentru Ciprian. Șleaurile ne-au aruncat de vreo două ori aproape de marginea unui șanț, dar ne-am oprit la timp.

Când drumul a devenit puțin mai lat, am reușit să punem Duster-ul ușor de-a latul, am cuplat 4x2, am virat maxim roțile, am tras frâna de mână și am accelerat și împins. Când ne-am văzut întorși am răsuflat ușurați.

Ne-am întors înapoi în sat și am ajutat un localnic să iasă cu Logan-ul din zăpadă. Deh, daciot între daciot se ajută. Omul ne-a zis că am fost puțin săriți de pe fix pentru că am încercat să ajungem la Drăgoiasa pe acolo. Asta pentru că drumul care ne „mâncase ficații” mai devreme era unul deschis vara. Și uite cum facem noi cale întoarsă în Bilbor și ne pregătim pentru un ocol de aproximativ 160 de kilometri. Și dă-i blesteme, înjură infrastructura, coloana de TIR-uri și asfaltul prost.

Între timp, Waze și Google Maps se încăpățânau să ne aducă din nou pe drumul forestier de pe care abia ieșisem. Noroc cu navigația mașinii, care era tare bucuroasă că în sfârșit o ascultăm cu sfințenie. Morala? După ce scrii 12 ani despre tot felul de neghiobi care s-au trezit în tot felul de situații periculoase pentru că au ascultat orbește de GPS, ajungi și tu subiectul propriilor știri.

Trei ore mai târziu, cu bateriile aproape de zero și cu moralul la pământ, reușim să găsim satul Drăgoiasa, la vreo 30 de kilometri de Vatra Dornei, de partea cealalaltă a versantului pe care era să rămânem înzăpeziți. Pe întuneric, Casa Răzeșului pare un uriaș cu picioare de lemn. Panta e destul de abruptă și Duster-ul aproape că o ia la vale pe ghețușul de sub noi. Gazdele ne-au așteptat cu ochii cârpiți de somn și cu buturugi înroșite în șemineu.

Pălincă de nectarine și limba parcă se dezleagă. Lemnele trosnesc în foc, iar gâtlejele noastre se lasă mângâiate ba de o pastramă de cerb, ba de slană, ba de brânză de burduf cu ceapă roșie. După supa de perișoare cu smântână grasă am capitulat. Ne-am oprit pentru că eram două cimpoaie gata să explodeze. Gazdele noastre s-au uitat ciudat, obișnuite să le ofere oaspeților blide nesfârșite de mâncare.

Casa Răzeșului merge pe o idee simplă: „Tu cazează-te la noi, că avem noi grijă de poftele tale”. Totul este natural, făcut cu grijă de Liviu și de familia lui pentru oaspeții celor 11 camere care vin aici să se bucure de un ultra all inclusive ca în resorturile turcești de la mare.

Pe zi am văzut că uriașul cu picioare de lemn este construit după un model canadian, care presupune îmbinarea perfectă a buștenilor. Fără cuie și alte șuruburi. Buștenii sunt tăiați în așa fel încât să se potrivească perfect. Au lucrat la ea meșteri suceveni, timp de 5 ani. În 2016 a fost deschisă publicului, după ce a înghițit aproape 1000 de metri cubi de lemne. Sunt aici bușteni pe care nu-i poți cuprinde cu mâinile, șlefuiți ca faianța și lăcuiți pentru a rezista în timp.

„Dar de ce i-ai spus Casa Răzeșului?”, lansez eu intriga poveștii, după ce văd că pereții de la intrare sunt plini cu fotografii vechi. Liviu se înseninează și zâmbește ușor. „Noi ne tragem din neam de răzeși. Străbunicul meu făcea parte din oastea de răzeși care apărau granița Moldovei cu Imperiul Austro-Ungar. A trăit 102 ani în ținuturile astea. Și la 93 de ani trăgea din țigară ca și tine. (arată spre Ciprian). Doar că își cultiva singur tutunul în spatele casei”.

De altfel, Liviu este și el crescut prin pădurile astea, pe care le cunoaște ca pe buzunarul propriei haine. Ba chiar a plantat o parte din pădurea de brazi din apropiere de pensiune, întrucât tatăl lui era silvicultor. Se uită cu drag la brazii tineri, pe care i-a plantat în urmă cu 30 de ani. E o parcelă destul de mare, la poalele versantului.

Micul dejun în Bucovina adună pe masă bucate cât pentru întreaga zi. Dacă aș fi mâncat tot ce s-a înșirat, cred că explodam. Dar muream fericit. Ouă ochiuri de țară gătite în smântână, zacuscă de vinete, brânză de burduf, piftie de curcan și mezeluri vânătorești făcute în casă.

Am luat din toate câte puțin și apoi am apucat-o pe coclauri cu Liviu, care ne-a arătat un drum mai puțin accesibil între Broșteni și satul Drăgoiasa.

La început am valsat pe un patinoar alb, tasat de mașinile de lemne. Apoi, lucrurile s-au mai îngreunat și am ținut urmele mastodonților prin pădurea de brazi. Ciprian ne tot oprea pentru poze, dar a făcut-o din ce în ce mai rar după ce Liviu ne-a arătat o urmă de lup uriașă, aproape cât palma mea. E plin de sălbăticiuni prin locurile alea, iar ăsta e un lucru bun. România continuă să aibă păduri în care fauna se dezvoltă în pace.

Eram deja de 20 de minute pe drumul forestier și nu ne gândeam o secundă că ar trebui să ne verificăm și oglinda retrovizoare. În locurile alea, abia am văzut câteva șuri de paie, așa că un Nissan Patrol uriaș mergând la aspirație în urma noastră ni s-a părut ca o întâlnire cu zeii. Pădurarul locului, rudă cu Liviu, ne-a depășit Dumnezeu știe pe unde. Avea de lăsat oameni pentru marcaje forestiere.

Noi ne-am continuat drumul către Casa Răzeșului și după alte 20 de minute am răzbit. Pe final am zărit și vreo câteva căprioare care fugeau de mama focului atunci când ne-au văzut.

Liviu ne-a spus că sunt cliente vechi ale pensiunii. Vara vin să socializeze cu turiștii și chiar fură din mâinile lor tot ce le dau de mâncare. Culmea, plăcerea căprioarelor este aceeași cu plăcerea turiștilor. Ciubărul din fața casei, echipat cu o sobă submersibilă, încălzește apa cu sare. Iese o bălăceală plăcută la -10 grade și un loc de adăpat pentru căprioarele curajoase.

Să nu-i crezi niciodată pe Liviu și ai lui când te invită să șezi pentru o strachină de zeamă. Te trezești din nou cu mai multă mâncare decât la o nuntă de-a noastră, de aici, din câmpie. Prânzul ne-a adus în fața unei supe de hribi, dreasă cu aceeași smântână de casă și usturoi. N-a lipsit fundul de lemn pe care au stat sarmalele și nici cartofii fierți în unt. Iarăși am mâncat de „am dat cu căciula-n câini”, după cum se zice prin părțile locului.

La final de zi ne-am tras sufletul și am meditat puțin la tot ce ne-a oferit ultima zonă aleasă pentru călătoria noastră: mâncare bună ca în copilărie, peisaje de poveste, o iarnă adevărată, drumuri grele și oameni calzi. Am adunat pentru voi o selecție de fotografii care ilustrează tot ceea ce am trăit noi la Casa Răzeșului și pe drumul către gazdele noastre. 

Nu uitați să ne urmăriți zilnic aventurile pe pagina noastră de Facebook sau căutând hashtag-ul expediției: #CuDusterÎnCreieriiMunților.

TRASEUL EXPEDIȚIEI NOASTRE: