REPORTAJ: Cu Monsterbreak la Şcoala de iarnă

Pe Audi RS6 Avant l-am cunoscut într-un peisaj de iarnă feeric, la poalele Alpilor, în staţiunea Zell am See. Cei 560 de cai putere şi zăpada s-au înţeles de minune.

Liftul se smuceşte odată şi apoi amorţeşte. Stă aşa vreo câteva secunde, iar apoi uşile se deschid. Până să mă dezmeticesc, peretele argintiu a culisat din nou. Eram prizonier în liftul unei parcări subterane, în aeroportul din Munchen, la numai câţiva metri şi o uşă distanţă de un generator de feromoni. Unul argintiu, impozant, parcat între doi stâlpi de beton, sub capota căruia mustesc 560 de cai gata să se trezească la răsucirea cheii, asemeni liliecilor la prima vibraţie a peşterii. Un generator de feromoni despre care veţi citi într-un viitor test Automarket.

Cum un lift amărât nu poate sta în calea fericirii, cele două evacuări ovale ale break-ului de peste două tone vuiesc puternic şi Audi RS6 Avant se strecoară prin parcarea îngustă, urmărind indicaţiile unui sistem de navigaţie în limba germană.

Răgetul metalic al unui RS6 Avant

Şoselele înnodate precum şireturile unui puşti de grădiniţă ne varsă pe autostrada către Zell am See, unde ne afundăm în ceaţa lăptoasă, tresărind nervos la fiecare tunel în care RS6 Avant rage gros şi metalic, ca-ntr-un fundal sonor apocaliptic.

Seara ne găseşte cu părul zburlit, brumaţi şi plini de sare în faţa hotelului Das Alpenhaus din Kaprun. Capăt de linie pentru trenul nostru de 560 de cai, pe care îl lăsăm să se odihnească în parcarea gazdelor al căror nume se traduce simplu „Casa Alpilor”. După un somn indus de ideea respirării unui aer de munte, nu neapărat de altitudinea de 700 de metri la care mă aflăm, dimineaţa a părut grea. La fel de grea ca perdeaua de ceaţă care se ridica din faţa balconului, dezvelind peretele Alpilor austrieci.

După un mic-dejun în care am gustat un muesli tradiţional ce aducea mai mult a supă de cretă topită, RS6 Avant s-a încordat din nou. Vâjâitul celor opt cilindri a sculat din amorţire micul orăşel de numai 3000 de suflete, iar virajele s-au înşirat uşor către Schmittenhohe, pârtia care îţi oferă o vedere panoramică asupra întregii zone Zell am See.

Olandezul Tim şi „poc, poc-urile”

Navigaţia ne-a ajutat şi de data asta, aducându-ne până într-o parcare mare, semnalizată corespunzător pe ecranul generos. În telecabina care duce spre 2000 de metri îl cunosc pe Tim, un olandez de 37 de ani, lung şi costeliv, cu un zâmbet larg şi doi ochi albaştri, instructor la o şcoală de schi din zonă. Tim va fi încântat ca un copil de „poc, poc-urile” (după cum el însuşi le-a botezat) stoarse de evacuare pe drumul de întoarcere. Exaltat la fiecare tunel parcurs cu surle şi trâmbiţe, dar contrariat de preţul maşinii, cât un apartament de 50 de metri pătraţi în Kaprun.

După ce ne familiarizăm cu tehnica de schi olandeză şi apoi cu cea austriacă, avem grijă să nu ne rupem picioarele atunci când coborâm din telescaunul cu bancheta încălzită. Peisajul pe care îl descoperi în vârful pârtiei îţi taie respiraţia. Aş fi dat orice pentru o şedinţă foto cu RS6 Avant la peste 2000 de metri. Din păcate, nici măcar quattro nu poate urca până aici.

La apusul soarelui ne bucurăm din nou de maşină. Mai ales că ecuaţia mobilităţii noastre are ca soluţie cuvântul potrivit pentru problemele de spaţiu: Avant. Toate uneltele exploatate în cursul zilei pe pârtie, clăpari, beţe şi schiuri, încap fără probleme în portbagaj şi pe tunelul care desparte locurile din spate.

Seara se încheie la Dorfkrug, un restaurant din Kaprun, unde ne realimentăm cu un muşchi fin de căprioară şi o bere nefiltrată. RS6 Avant nu are nevoie de alimentare. Până aici, după 250 de kilometri parcurşi, rezervorul de 75 de litri este umplut mai bine de jumătate. Consumul? Irelevant, dar amatorii de statistică îl pot calcula dacă au nevoie de acest detaliu.

Un stâlp cât cea mai înaltă clădire din România

A doua zi, câteva tuneluri parcurse pe aria înălţătoare a sunetului de evacuare te trezesc definitiv. Chiar dacă ceaţa e prezentă şi trage la somn. Parchez „monsterbreak-ul” într-o poieniţă din care pleacă aproape în plan vertical, asemenea unor săgeţi, mai multe telecabine.

Petrecând cu privirea maşina rămasă în parcare, luntrea noastră înaripată urcă până la 2400 de metri. De acolo, cu schiuri în picioare, atârnat de frânghia unui teleschi, drumul mă poartă aproape de 3000 de metri. Acolo unde se înalţă culmea stâncoasă a gheţarului Kitzsteinhorn. De aici de sus, privind în vale, pârtiile sunt mici linii trasate pe hârtie cu un creion fără vârf.

După câteva coborâri pe schiuri, o telecabină, ale cărei fire au fost întinse pentru prima dată în 1965, urcă uşor către vârful gheţarului. Până la 3029 de metri, traseul străbate o vale colţuroasă, în mijlocul căreia austriecii au ridicat cel mai înalt stâlp pentru telecabină din lume: 113 metri. Aproape cât cea mai înaltă clădire din România, inaugurată anul acesta.

Restaurant şi cinema la 3000 de metri

La capătul liniei ai impresia că ai nimerit într-un mall. Restaurant cu vedere la cele 30 de vârfuri de peste 3000 de metri din lume. Cel mai înalt cinematograf din lume. Şi o pasarelă cu podea transparentă, de la înălţimea căreia poţi vedea întreaga zonă. Aerul este ceva mai rarefiat aici. Eşti mai sus decât oriunde în România, iar asta se simte în plămânii tăi.

Seara se opreşte în dreptul pieţei de Crăciun din Zell am See. Mică, cochetă, cu miros de castane coapte şi aromă de vin fiert, aromat. Oameni zâmbitori şi un foc mare lângă bradul de Crăciun. O atmosferă extrem de primitoare, încropită în mijlocul unui orăşel de munte. RS6 Avant ne-a dus apoi la hotel, unde am visat despărţirea de Austria şi de familistul nebun care ne-a fost alături.

Marea cu aburi

Când am deschis ochii, soarele era deja sus. Ceaţa se ridicase, bagajele erau deja făcute şi aruncate în portbagajul de 565 de litri. Am demarat în grabă, răscolind praful alb care se aşternuse peste noapte şi am urmat indicatoarele verzi pe care se citeşte Tauern Spa. Abia s-au încălzit scaunele Recaro ale break-ului că a şi trebuit să dau nas în nas cu cele 2 grade afişate de termometru.

Eram în parcarea celui mai mare centru spa din zona Salzburgului. Dincolo de zidurile cetăţii de sticlă se înălţa o mare de aburi, semnalând parcă întinderea de 20.000 de metri de piscine, saune şi alte infuzii destinate refacerii. RS6 Avant a aşteptat cuminte în parcare câtă vreme am gustat din senzaţiile unui tobogan lung de 127 de metri şi ne-am infuzat în sauna umedă cu iz mentolat care mi-a adus aminte de creioanele nazale din copilărie.

Apusul ne-a prins pe autostrada care ducea înapoi la Munchen. O ploaie măruntă ne-a însoţit până în apropierea aeroportului. Am mers încet, preferând să păstrez răbufnirile break-ului doar în tuneluri în care puteai urca măcar în treapta a treia de viteză. Cu doar 120 de km/h şi o vigilenţă sporită la schimbările de bandă ale unor şoferi bezmetici, am ajuns la 9.8 litri/100 de kilometri. Puţin peste cei 7.5 litri anunţaţi de constructorul german în cartea tehnică.

M-am despărţit de RS6 Avant în aceeaşi parcare subterană, în scârţâitul aceluiaşi lift care îşi închidea cu greu uşile în spatele „monsterbreak-ului” şi al „poc, poc-urilor” din tunel.