Cu GoodYear şi Punto Evo la Cheile Bicazului - episodul 2
A doua zi a testului nostru ne-a adus pe şoseaua care curge sinuos printre Cheile Bicazului şi mai apoi în faţa celui mai mare baraj de acumulare din ţară: Izvorul Muntelui.
A doua zi a expediţiei noastre a debutat în zorii zilei, într-un Braşov învăluit în ceaţă, cu temperaturi destul de scăzute. Termometrul lui Punto Evo indica doar 5 grade Celsius, dar eram asiguraţi cu pneurile de iarnă 
, în caz că premizele nu deveneau îmbucurătoare.
După ce am făcut un duş scurt maşinii la o spălătorie de la marginea oraşului ne-am întins la drum spre Sfântu Gheorghe şi mai apoi spre Miercurea Ciuc. Asfaltul este destul de bun, şoferii sunt foarte civilizaţi, MCV-urile poliţiei au dispărut cu desăvârşire, iar TIR-urile sunt din ce în ce mai rare.
Cu 
şi Punto Evo la Cheile Bicazului - episodul 2
Nici măcar faptul că deja citim indicatoarele în două limbi diferite nu ne-a afectat moralul, drept pentru care pedala acceleraţiei a stat mai mult la podea, consumul a crescut încet, dar kilometrii s-au scurs tot mai repede.
După aproximativ două ceasuri am ajuns la Gheorghieni şi GPS-ul a încercat să ne joace prima festă. Ne-a călăuzit spre Topliţa, deşi noi vroiam să virăm brusc spre inima Orientalilor, pentru a nu pierde frumuseţea Cheilor Bicazului. Serpentinele au început să îşi facă din nou apariţia, iar temperatura a continuat să scadă cu fiecare 10 kilometri parcurşi. Bicazul era tot mai aproape.
Pădurea s-a schimbat rapid de haine, arămiul frunzelor uscate amestecându-se într-o dezordine controlată cu tente de ruginiu şi verde. Captivaţi de spectacolul de culori, am fost la un pas să trecem pe lângă Lacul Roşu, ascuns între valurile de pădure deasă. Indicaţiile unor turişti ne-au adus însă în faţa unei întinderi de apă verde, străpunsă pe alocuri de trunchiul unor copaci scufundaţi.
Lumina săracă, filtrată de pădurea deasă, ne-a jucat feste, dar am încercat să imortalizăm maşina pe marginea lacului cât mai repede, pentru a prinde apusul la Izvorul Muntelui.
Înainte de asta aveam însă să dăm cu fruntea de una dintre cele mai spectaculoase porţiuni de drum naţional din ţara noastră: Cheile Bicazului. O şosea simplă, care îşi face loc printre tone de stâncă, amintind parcă de kilometrii de şosea impecabilă din Alpii zugrăviţi în seriile Need for Speed.
Un camion mai bătrân ca noi, cu câteva tone de nisip în spinare, după care am mers câţiva kilometri buni, ne-a dat voie să ne bucurăm într-un ritm lent de imaginile care ni s-au derulat în faţa ochilor: stânci care se întâlnesc deasupra capului, tuneluri întunecate, văi adânci şi chiar pasionaţi de alpinism, agăţaţi de pereţii munţilor de încreţire.
Am lăsat în spate crestele gri şi după câţiva kilometri am poposit pe cel mai mare baraj de acumulare de la noi din ţară: Izvorul Muntelui. Din păcate, nimic nu semnalează acest lucru pentru cei care au lipsit la lecţia de geografie. Te afli în faţa unui lac impresionant, stăvilit de un perete de beton, de pe marginea căruia pot privi în jos doar cei care nu au rău de înălţime. Sunt 127 de metri care îngrădesc 1250 de milioane de metri cubi de apă.
Ne-am despărţit repede de măreţul baraj, ajuns anul acesta la jumătate de secol de existenţă şi am pornit spre Durău, înconjurând lacul, pe măsură ce soarele se scurgea încet spre asfinţit. Nu credeam că va dura atât să parcurgi un lac de acumulare.
După un drum anevoios, am ajuns la Durău, unde ne-am afundat în beznă şi în linişte, pe un drum care a pus la grea încercare amortizoarele şi anvelopele noastre. Temperatura scăzuse din nou până sub 7 grade, dar nu aveam motive de îngrijorare. Eram încălţaţi corespunzător de 
. Drumul croit prin pădurea deasă ne-a fost brăzdat însă, din senin, de şapte cai, iviţi de nicăieri, care au blocat drumul.
Noaptea s-a aşternut repede la Durău, de unde ne vom îndrepta atenţia către Bistriţa şi Cluj.
ehe...drumul de la izvorul muntelui...sarmanele amortizoare, bine ca ati ajuns teferi. Se vedea zapada?