Poveştile motorsportului: Achille Varzi, de la rivalitatea cu Nuvolari la dependenţa de morfină
Achille Varzi a fost unul dintre marii rivali ai lui Tazio Nuvolari în epoca premergătoare Formulei 1 înainte de a-şi încheia prematur cariera din cauza dependenţei de morfină. Italianul a revenit sporadic în motorsport, iar accidentul fatal suferit în 1948 a determinat FIA să introducă obligativitatea purtării căştilor de protecţie în timpul curselor.
Într-un joc de integrame, o definiţie de genul "Italia. Anii '30. Sporturi cu motor" ar avea probabil un singur răspuns: Tazio Nuvolari.
Cel despre care nimeni altul decât Ferdinand Porsche afirma că este "cel mai bun pilot al trecutului, prezentului şi viitorului" îşi datorează însă succesului nu numai celor 150 de victorii obţinute de-a lungul carierei, ci şi rivalităţii de aproximativ un deceniu cu conaţionalul Achille Varzi, o personalitate complet diferită.
Născut în 1904 într-o bogată familie cu afaceri în industria textilă, Varzi şi-a permis să-şi cumpere propria maşină Alfa Romeo P2 în 1928 pentru a participa la curse.
1930: Victorie de foc la Targa Florio
Primul succes major al lui Varzi a venit în cursa de la Targa Florio din 1930. Considerată una dintre cele mai prestigioase competiţii ale vremii, cursa de la Targo Florio fusese câştigată de cinci ori consecutiv de francezii de la Bugatti, element de neconceput pentru italieni, însă lucrurile aveau să se schimbe.
Varzi a luptat pentru victorie cu campionul francez Louis Chiron, iar ultimele două tururi au fost dramatice, după ce a suferit o scurgere de carburant şi a pierdut una dintre jante. Pentru că se afla în pericol să rămână fără carburant, un mecanic a încercat să-i umple rezervorul din mers, însă a vărsat cea mai mare parte a conţinutului, iar maşina sa a luat foc. Italianul a refuzat însă să oprească, iar mecanicii au stins incendiul din mers. Chiar dacă a pierdut un minut, Varzi a trecut învingător linia de sosire şi a adus astfel prima victorie italiană la Targa Florio după cinci ani.
1933: Duelul epic cu Nuvolari
În mod ironic, Varzi a părăsit Alfa Romeo un an mai târziu datorită competitivităţii superioare a maşinilor furnizate de Bugatti. Cu excepţia unei victorii în Marele Premiu al Franţei din 1932, rezultatele sale nu au fost remarcabile, însă Marele Premiu al statului Monaco din 1933 a rămas în istorie datorită unui duel memorabil cu Nuvolari. Cei doi aveau personalităţi complet diferite, întrucât Nuvolari era italianul tipic, extrovertit, care gesticula frecvent şi iubea copiii, spre deosebire de elegantul Varzi care se caza doar la hoteluri pretenţioase şi prefera să fie cât mai singur.
În ciuda acestor diferenţe, sau poate tocmai de aceea, Nuvolari şi Varzi se respectau reciproc, chiar dacă păstrau o oarecare distanţă prin prisma rivalităţii de pe circuit. De altfel, Varzi îl poreclise pe Nuvolari "Maestrul", însă avea grijă că rivalul său să nu fie niciodată prin apropiere când făcea această remarcă. La un moment dat a apărut ipoteza unei curse directe între cei doi, respinsă însă în mod elegant de Nuvolari.
"Dacă eu pierd, nu-mi voi găsi liniştea. Iar dacă tu pierzi, îmi va părea rău pentru tine. Indiferent ce se întâmplă, prietenia noastră ar avea de suferit. Dacă vrei, facem asta, dar nu cred că merită", au fost argumentele prin care Nuvolari a respins ideea unei curse directe.
Şi totuşi, prin prisma meseriilor lor, Nuvolari şi Varzi s-au întâlnit frecvent pe circuit. În 1933, pe străzile înguste ale principatului Monaco, cei doi piloţi au luptat roată la roata pentru victorie în 97 dintre cele 100 de tururi ale cursei. Liderul s-a schimbat frecvent până în startul turului cu numărul 99, când Varzi a forţat o depăşire, Nuvolari a rămas fără unul dintre pistoane, iar benzina s-a împrăştiat în sistemul de evacuare. Acesta a fost descalificat după ce mecanicii au intervenit pentru a preveni un incendiu, iar Varzi a trecut primul linia de sosire, deşi a fost lider în numai 34 de tururi, spre deosebire de cele 66 ale rivalului sau.
Blatul lui von Ribbentrop
După o scurtă revenire la Alfa Romeo în 1934, Varzi a semnat un an mai târziu cu Auto Union, constructor la care avea să trăiască una dintre cele mai mari dezamăgiri ale vieţii. Circuitul de la Tripoli era preferatul său după două victorii consecutive, astfel că obiectivul era să câştige şi Marele Premiu din Tripoli din 1936. Lupta pentru victorie a fost din nou una roată la roată, de data aceasta între Varzi şi unul dintre coechipierii săi, Hans Stuck. în ultimul viraj, Varzi l-a depăşit pe Stuck şi şi-a adjudecat victoria, fiind mândru de performanţa obţinută.
Adevărul avea însă să iasă în curând la iveală. La vremea respectivă, Italia şi Germania aveau o alianţă militară cunoscută sub numele de Axa Roma - Berlin, iar influenţa politică se manifesta inclusiv în motorsport. Joachim von Ribbentrop, care avea să fie cunoscut ulterior pentru celebrul pact de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică din Al Doilea Razbboi Mondial, dăduse o directivă prin care piloţii italieni să câştige cursele italiene, cu condiţia să concureze cu maşini germane.
Tripoli aparţinea de Libia, însă italienii aveau o influenţă puternică asupra oraşului, iar Marele Premiu din acest oraş era organizat de ei. Prin urmare, cursa a căzut sub directiva lui von Ribbentrop, iar Stuck a fost avertizat să încetinească pe final pentru a-i permite lui Varzi să câştige.
Dependenţa de morfină
Când a aflat adevărul din spatele cursei de la Tripoli, Varzi s-a simţit trădat şi cu onoarea pătată, motiv pentru care noaptea nu mai putea dormi. Soluţia aparent salvatoare, dar care avea să-i distrugă cariera, a venit din partea prietenei sale Ilse. Aceasta devenise dependentă de morfină după o operaţie minoră şi i-a oferit o doză lui Varzi pentru a putea dormi.
Italianul a acceptat, însă acesta a fost începutul sfârşitului: a devenit la rândul său dependent de morfină, iar la curse se schimbase complet: nebărbierit, cu un tremurat vizibil al mâinilor, avea momente când vorbea foarte mult, urmate de momente când nu scotea niciun cuvânt. Schimbarea a fost însă şi mai evidentă în stilul său de pilotaj, ceea ce a culminat cu un prim accident major al carierei sale în Tunis. La un moment dat, italianul chiar a dispărut, fiind ulterior localizat într-o vilă din Roma unde se delecta cu şampanie şi ţigări. Inevitabil, Auto Union nu i-a mai prelungit contractul după 1937.
Revenire surprinzătoare încheiată tragic
În mod miraculos, Al Doilea Război Mondial a avut un efect benefic asupra lui Varzi. După încheierea ostilităţilor, italianul a revenit în motorsport într-o formă complet nouă: se despărţise deja de prietena lui, scăpase de dependenţa de morfină şi se căsătorise cu o prietenă din tinereţe.
Din păcate, totul s-a terminat prea devreme: în antrenamentele pentru Marele Premiu al Elveţiei din 1948, desfăşurate pe circuitul de la Bremgarten, Varzi a pierdut controlul maşini Alfa Romeo din cauza pistei umede şi alunecoase şi a lovit o barieră de lemn.
Italianul a fost aruncat din maşină şi a decedat instantaneu, iar una dintre cauzele decesului a fost casca firavă din pânză pe care o purta. La vremea respectivă, căştile erau opţionale, însă decesul lui Varzi a determinat FIA să introducă imediat obligativitatea acestora.
Achille Varzi nu a lăsat însă în urma doar o schimbare majoră de regulament, ci a pavat şi drumul lui Juan Manuel Fangio în motorsport spre cele cinci titluri mondiale pe care argentinianul avea să le cucerească în Formula 1. Cei doi se cunoscuseră în ţara natală a lui Fangio şi deveniseră prieteni la cataramă.
"Pentru mine, Varzi a fost un zeu. Vorbea cu multă simplitate şi mi-a oferit sfaturi preţioase. Este probabil pilotul pe care l-am admirat cel mai mult în viaţă", avea să declare Fangio mai târziu.
Nu întâmplător, echipa cu care Fangio a concurat în primul său an petrecut în motorsportul european în 1949 s-a numit Squadra Achille Varzi.
curse adevărate