POVEŞTILE MOTORSPORTULUI: Monaco 1933 - Primul Mare Premiu cu calificări

Sistemul de calificări a fost introdus într-un Mare Premiu în 1933 în Marele Premiu al statului Monaco, care a oferit una dintre cele mai spectaculoase curse de monoposturi din istorie.

Se spune că ruta Paris-Bordeaux-Paris a găzduit în 13 iunie 1895 prima cursă auto din lume, chiar dacă această informaţie este una destul de controversată. Cert este că, pe parcursul deceniilor care au urmat, acest tip de curse s-a transformat în aşa-numitele Grand Prix, iar în 1950 aceste Mari Premii s-au unit într-o singură competiţie botezată Formula 1.

Cursele de Grand Prix s-au extins rapid pe Bătrânul Continent şi au păstrat un format asemănător. Un format care, privit de la înălţimea unui 2013 dominat de tehnologie şi sisteme computerizate, pare arhaic. Probabil însă că cea mai inedită caracteristică a unui Mare Premiu din primele decenii ale secolului XX era absenţa unui format specific de calificări.

GRILA DE START, STABILITĂ PRIN TRAGERE LA SORŢI

În anii de început, formatul unui Grand Prix cuprindea câteva sesiuni de antrenamente, de regulă trei, urmate de cursa tradiţională de duminică. Nu exista noţiunea de sesiune de calificări, în care piloţii să parcurgă tururi cronometrate şi să-şi stabilească astfel poziţiile pe grila de start în funcţie de abilităţi.

În schimb, până în 1933 a fost utilizat banalul sistem de tragere la sorţi: în funcţie de numărul de piloţi, fiecărei echipe îi erau alocate anumite poziţii pe grila de start prin tragere la sorţi, iar managerii stabileau ulterior poziţia fiecărui pilot al echipei în funcţie de preferinţe şi de valoarea acestuia.

MONACO 1933 - PRIMELE CALIFICĂRI INTR-UN GRAND PRIX

Primul Mare Premiu al statului Monaco a avut loc în 1929, iar în 1933 The Association Internaţionale des Automobile Clubs Reconnus (AIACR) a decis să includă acest eveniment în grupul elist de opt Mari Premii Internaţionale, alături de cele din Franţa, Germania, Belgia, Spania, Italia, Trofeul Turist şi cursa de 500 de mile de la Indianapolis.

Cu această ocazie, organizatorii şi reputatul jurnalist Charles Faroux au introdus şi conceputul de calificări pentru cursă, după modelul implementat anterior la Indianapolis. Nu a existat însă o sesiune propriu-zisă de calificări: pur şi simplu, timpii realizaţi într-una dintre sesiunile de antrenamente au fost luaţi în calcul pentru stabilirea grilei de start.

Inevitabil, acest lucru a pus o presiune suplimentară pe piloţi, iar configuraţia circuitului de la Monte Carlo a complicat şi mai mult lucrurile: la vremea respectivă nu existau glisiere metalice de protecţie, ci doar saci de nisip în virajele periculoase. În plus, pe circuit existau inclusiv linii de tramvai pe care piloţii trebuia să le evite.

Varzi (dreapta), alaturi de monopostul sau

ACCIDENT DRAMATIC PENTRU CARACCIOLA

Primele calificări din istorie au fost umbrite de un tragic accident suferit de Rudolf Caracciola, unul dintre cei mai talentaţi piloţi din acea perioadă şi unul dintre favoriţii la victorie. Aflat la volanul unui Alfa Romeo 8C cunoscut şi drept Monza pe care îl cumpărase personal după retragerea constructorului italian din motorsport, germanul s-a izbit violent de parapetul de beton din apropierea portului cu partea stângă a monopostului.

În ciuda impactului, Caracciola nu a fost "azvârlit" din monopost, aşa cum se întâmplă frecvent în cazul accidentelor majore din acea perioadă, însă în momentul în care a coborât a căzut imediat la pământ, fiind sprijinit de coechipierul său Louis Chiron. Caracciola avea coapsa dreaptă ruptă în mai multe locuri, a necesitat mai multe intervenţii chirurgicale la şold şi a rămas cu un schioptatat permanent, revenind în curse abia după un an.

PROBLEMA CRONOMETRELOR

Aparent bizar, una dintre principalele probleme ale introducerii sistemului de calificări a fost dificultatea de a departaja piloţii. Acest lucru s-a petrecut însă din cauza cronometrelor din acea perioadă, care nu erau capabile să înregistreze şi fracţiunile de secundă.

Tocmai de aceea, Achille Varzi a obţinut pole position-ul cu un timp de 2 minute şi 2 secunde cu un Bugatti 51 şi a fost urmat pe grila de start de Chiron (Alfa Romeo 8C 2.3 litri), cronometrat cu 2 minute şi 3 secunde, în timp ce Baconin Borzacchini (Alfa Romeo 8C 2.6 litri) a stabilit acelaşi timp şi a plecat de pe locul trei într-o perioadă în care fiecare linie a grilei era alcătuită din trei piloţi. Tot monoposturi Alfa Romeo au avut şi următorii doi clasaţi pe grila de start, Philippe Etancelin şi Rene Dreyfus.

Nuvolari, in asteptarea cursei

O CURSĂ NEBUNĂ, NEBUNĂ DE TOT

Teoretic, plasarea piloţilor rapizi pe primele poziţii ale grilei de start trebuia să asigure o luptă echilibrată pentru victorie, iar acest lucru a fost confirmat şi de practică.

Desfăşurată pe parcursul a exact 100 de tururi pe circuitul de 3.18 km, cursa de la Monte Carlo a oferit numeroase răsturnări de situaţie, reveniri spectaculoase şi chiar descalificări. După numai câteva tururi de la start, a devenit evident că doi mari rivali vor lupta pentru victorie până la final: Varzi şi Nuvolari. De departe, Nuvolari era favoritul publicului, însă Varzi avea de partea sa reputaţia de a nu fi suferit niciodată un accident.

Cei doi au schimbat prima poziţie de mai multe ori, cu Nuvolari lider în cea mai mare parte a timpului, inclusiv în ultima parte a cursei. Varzi nu renunţase însă la lupta pentru victorie: în penultimul tur, a forţat monopostul şi l-a depăşit pe Nuvolari, devenind totodată primul pilot care parcurge un tur la Monte Carlo în mai puţin de două minute.

Nici Nuvolari nu era însă pregătit să cedeze: în ultimul tur, cei doi rivali au pătruns în tunel unul lângă altul şi au forţat monoposturile la limită. Varzi a ieşit primul din tunel, în timp ce monopostul Alfa Romeo al lui Nuvolari nu a rezistat presiunii şi a luat foc din cauza unei defecţiuni la motor, fiind depăşit până la final de Borzacchini şi Dreyfus. Nuvolari a ajuns la linia de sosire pe locul patru, însă numai după ce a împins personal monopostul alături de câţiva comisari. Ulterior, el a fost descalificat pentru a primit ajutor în împingerea monopostului.

Lupta pentru victorie in cursa de la Monaco a fost echilibrata

MIRACOLUL ETANCELIN

Marele Premiu al statului Monaco poate rămâne în istorie doar pentru duelul spectaculos pentru victorie dintre Varzi şi Nuvolari şi pentru accidentul lui Caracciola, însă ar fi nedrept să nu menţionăm performanţa impresionantă realizată de Philippe Etancelin. Francezul a luat startul de pe locul cinci la volanul unui Alfa Romeo şi a urcat pe locul trei în prima parte a cursei înainte de a derapa în turul 40 în sacii de nisip de la ieşirea din tunel.

În aplauzele spectatorilor, francezul a coborât din monopost şi l-a pornit manual după ce a pierdut în total 43 de secunde. Între timp, el a coborât pe locul patru în clasament în favoarea lui Borzacchini, însă a început o cursă impresionantă de urmărire: în numai 10 tururi, el a recuperat 28 de secunde, l-a depăşit pe Borzacchini şi ulterior a ajuns la numai două secunde în spatele celor doi piloţi care au luptat pentru victorie. Poate că istoria cursei de la Monte Carlo s-ar fi scurs altfel dacă Etancelin nu ar fi abandonat din cauza unei defecţiuni la arborele de transmisie survenită aproape de turul 70.

Datorită luptei acerbe pentru victorie, a numeroaselor schimbări de situaţie, a accidentului grav suferit de Caracciola şi a pilotajului spectaculos al lui Etancelin, cursa de la Monte Carlo din 1933 este considerată una dintre cele mai frumoase din istoria sporturilor cu motor. În acelaşi timp însă, în special pentru amatorii de statistici, Monaco 1933 rămâne în istorie şi că primul Mare Premiu care a beneficiat de ceea ce mai târziu avea să fie botezată drept sesiune de calificări.