Cu GoodYear şi Punto Evo la Pasul Tihuţa - episodul 3
Între Vatra Dornei şi Bistriţa am descoperit o fâşie de şosea care ne-a făcut să credem că am ajuns în Austria. Nici autostrada Turda-Gilău nu s-a lăsat mai prejos, fiind peste aşteptări.
După ce am dormit buştean, loviţi de aerul curat al Ceahlăului, ne-am trezit în zori, pe o ceaţă densă, care învăluia întreg decorul. Am fost privaţi aşadar de un peisaj superb, mulţumindu-ne doar cu faptul că ne puteam vedea maşina în parcare.
După un mic-dejun în fugă am ieşit repede să vedem cum a dormit Punto Evo. Apa se lăsase peste noapte, iar termometrul indica doar 3 grade Celsius. Proba fizică: norii de aburi pe care-i expiram. Am studiat puţin asfaltul. Deşi ud nu erau urme de gheaţă, semn că noaptea trecută nu fuseseră mai puţin de 0 grade.
Cu 
şi Punto Evo la Pasul Tihuţa - episodul 3
Chiar şi aşa, sentimentul de siguranţă pe care ţi-l dau cauciucurile de iarnă atunci când temperatura scade sub 7 grade este suficient pentru a încerca orice drum. În cazul nostru sentimentul de siguranţă s-a numit 
Ne-am aşternut la drum repede şi am văzut ceea ce cu o seară înainte întunericul ne ascunsese: o viaţă rurală animată, cu oameni grăbiţi, cu animale la poartă, cu tăietori de lemne gălăgioşi şi boi care aşteaptă să primească de gât jugul unui car din lemn.
Am ajuns din nou la podul de lângă Poiana Largului şi am contemplat încă o dată, pentru ultima oară, întinderea imensă de apă. Şi nu în ultimul rând podul simplu, dar impresionant, care leagă cele două maluri ale lacului şi pe care se scurg zeci de maşini încă de la orele dimineţii.
Am pornit spre Vatra Dornei cu gândul de a ajunge în Bistriţa la prânz. Am forţat din nou pedala de acceleraţie şi am încercat să ne fixăm cât mai bine de asfaltul dezastruos. Şoseaua trece printr-o mulţime de localităţi de munte, turnate într-un cadru natural de poveste, zugrăvit în aceleaşi culori dominante verde, auriu, ruginiu. Oameni simpli la fiecare colţ, camioane încărcate cu metri cubi de lemne şi o mulţime de copii care se întorc de la şcoală, în grupuri cuminţi, cu ghiozdane mari şi colorate. Pare periculos să mergi pe marginea unui drum naţional, dar prichindeii par a se fi obişnuit cu aceste condiţii.
După ce am parcurs în "pas săltat" aproximativ 45 de kilometri am fost opriţi de un om cu vestă. Nimic care să blocheze drumul. Ne-am mirat iniţial şi apoi ne-am adus aminte cu suspiciune de cazurile în care turiştii erau jefuiţi după un scenariu asemănător. Omul s-a apropiat şi ne-a cerut să aşteptăm preţ de câteva minute, până când vom vedea un buştean prăvăşindu-se la marginea pădurii. Am coborât din maşină, am făcut câteva poze şi apoi am ciulit urechile către pădure, de unde un trunchi proaspăt tăiat îşi croia drum cu violenţă către şosea. Trunchiul s-a oprit la marginea pădurii, stâncile antrenate în cădere au izbit cu putere asfaltul, iar nouă ne-a fost îngăduit să ne continuăm drumul.
Vatra Dornei ne-a întâmpinat cu o mulţime de pensiuni, gata să ne ofere cât mai multe margarete, şi apoi ne-a aşternut în faţă o şosea pe care am savurat-o până la ultimul kilometru. Era exact opusul a ceea ce trăisem până atunci. O fâşie de asfalt impecabilă, trasată de-a lungul unor văi care te copleşesc.
Totul a devenit ordonat, de la căpiţele de fân în stil occidental şi până la iarba cosită pe fiecare deal în parte. Preţ de câţiva zeci de kilometri te simţi frate cu austriecii şi simţi că eşti european.
De la Bistriţa am început să ne lăsăm în jos spre Podişul Transilvaniei, ţintind Clujul, capitala Ardealului, locul în care aveam să poposim. Drumul a fost unul monoton, românesc, cu multe TIR-uri şi MCV-uri apărute din nou în peisaj, gata să taxeze şoferii indisciplinaţi.
Înainte de a parca pe Bulevardul Eroilor din vechea urbe romană, am făcut un scurt popas la Jucu, unde am găsit o infrastructură impecabilă, croită de cei de la Nokia pentru fabrica lor de telefoane mobile. În Cluj am găsit un furnicar de oameni, un adevărat turn Babilon, creat de multitudinea de spanioli, englezi sau maghiari prezenţi pe străzi. Oameni de toate vârstele, zâmbitori şi binevoitori, gata să-ţi prezinte pe scurt oraşul şi să te îndrume în direcţia corectă.
Am vrut să înnoptăm la Cluj dar nu am rezistat tentaţiei de a nu încerca cea mai nouă porţiune de autostradă a ţării. Cei aproape 50 de kilometri de autostradă ne-au bucurat precum o jucărie nouă în vremea copilăriei. Nu era ceea ce ne aşteptam. Era mai mult decât atât. Era tot ceea ce ne doream, dar nu îndrăzneam să sperăm.
Un asfalt turnat de-a lungul unor văi de câţiva kilometri, cu marcaje destul de dese, fără ieşiri momentan, dar cu un panou de informare digital, capabil să citească viteza de deplasare. Am ajuns la Turda "cât ai zice peşte", după ce am forţat la maxim acceleraţia italianului nostru. Oraşul s-a dovedit a fi o surpriză plăcută. Fântâni arteziene, locuri de parcare trasate ordonat, lumini colorate în centru, alee pietonală şi, surprinzător, o mulţime de soldaţi americani.
Penultima zi a traseului nostru se va scurge pe şoselele din Munţii Apuseni, pe la carierele de la Roşia Montană şi mai apoi prin centrul oraşelor Hunedoara şi Deva. Am pregătit şi un peisaj surpriză, despre care mulţi probabil nici nu au auzit.
Sper ca spre Timisoara o veti lua pe valea Muresului. Nu ca prin Lugoj n-ar fi frumos (e foarte frumos) dar drumul e cu probleme. Pe valea Muresului drumul e ”brici” insa cu multe curbe, circulatie intensa si multe radaruri. Un adevarat calvar pentru soferii molcomi. In zona Timisoarei peisajele nu vor mai fi aceleasi insa noua, banatenilor, ne sunt dragi. Campia e neteda pe zeci de km dar aici puteti vedea cum se face agricultura profesionist. In Timisoara veti avea destule subiecte pentru poze. Drum bun, Automarket!